De multe ori se întâmplă să uităm cu desăvârșire de noi înșine, ca și cum nu am mai exista. Uitarea de sine se manifestă, în general, prin două tipuri de comportament: fie ne sacrificăm în favoarea celorlalți sau a unei cauze, în detrimentul propriei vieți, fie ducem o existență pe pilot automat.

Ce înseamnă o existenţă pe pilot automat? Să pierzi contactul cu propriile nevoi profunde, să fii lipsit de dorinţe, să-ţi ignori propria autenticitate, condus fiind de ideea că „viața este așa cum este și că nu trebuie să aștepţi nimic de la ea“. Și toate acestea până în momentul în care te trezești cu senzația că „viața trece pe lângă tine“ și că nu mai poți continua așa.

Sylvie Tenenbaum explică felul în care acest proces se instalează în mod subtil, de obicei încă din copilăria mică, din cauza educației (familiale, religioase) prea stricte sau în urma unei experiențe traumatizante. Pe de altă parte, autoarea ne arată că fiecare ființă umană deține capacitatea de a duce o viață împlinită și autentică, acceptându-și vulnerabilitățile. Cu ajutorul exercițiilor practice propuse în această carte și a poveștilor de viață oferite prin prisma experienței de terapeut, putem învăța să ne descoperim dorințele ascunse, să acordăm prioritate propriilor nevoi și să ne punem în valoare personalitatea pentru a porni pe un drum care să ne permită să redevenim cea mai importantă persoană din viața noastră.

Altruism sau narcisism?

„De multe ori renunţăm la cele mai mari plăceri ale vieţii din mândria de a le sacrifica.''

• Claude-Adrien Helvetius (Maximes et pensees)

Nevoia de recunoaştere şi de a fi admirat a celor care suferă de sindromul Saint Bernard este, în cea mai mare parte a timpului, generată de tulburări narcisice. Numim „narcisism sănătos'' acea bază pe care copiii şi adolescenţii şi-o construiesc pentru a-şi dezvolta încrederea în sine. Narcisismul despre care vorbim aici este cel care lipseşte, nefiind dezvoltat în perioada copilăriei. Astfel, aceşti indivizi încearcă să se „narcisizeze'' căutând recunoaşterea şi admiraţia celorlalţi. Ei speră ca, prin dăruirea lor, să fie admiraţi, dar, adesea, aşteptările lor nu sunt îndeplinite. Deseori, ei ignoră faptul că persoanele faţă de care au atât de mult devotament nu se simt în mod automat datoare faţă de ei. In cele din urmă, aleg să se dăruiască celorlalţi, tocmai pentru ei înşişi, mânaţi de dorinţa de a obţine în schimb priviri prietenoase, mulţumiri şi chiar admiraţie, despre care consideră că o merită. Cu toate acestea, devotamentul lor nu este întotdeauna recunoscut sau recompensat. Ei îşi pot exprima amărăciunea întrebându-se: „In final, m-am dedicat mereu celorlalţi, dar ei, ce au făcut ei pentru mine? Cine s-a preocupat vreodată de mine şi de nevoile mele?'' „Mi-am consacrat viaţa unor ingraţi.''

Este o constatare amară, iar situaţia este greu de acceptat. „Randamentul investiţiei'' nu corespunde aşteptărilor, ceea ce provoacă frustrare şi furie. Această atitudine contrastează cu cea a unor persoane precum sora Emmanuelle, o femeie admirabilă, care respinge noţiunea de sacrificiu declarând: „Mă amuză când aud pe cineva vorbind despre sacrificiu! Când iubeşti, nu există sacrificiu, ci o deschidere a inimii''. Ea nu a simţit niciodată această nevoie narcisică de recunoaştere şi nici că trebuie să dovedească ceva nici ei însăşi, nici altora, şi cu atât mai puţin nu a simţit că e nevoie să i se mulţumească. Ea nici nu s-a sacrificat şi nici nu s-a uitat pe sine.

Un joc psihologic

Noţiunea de altruism se diluează uneori într-o formă de manipulare: devotamentul faţă de alţii îi face pe aceştia dependenţi şi îi împiedică să devină autonomi. Vorbim, în acest caz, de codependenţă: „Câtă vreme ei au nevoie de mine, mă simt responsabil pentru ei, iar ei îşi pun toată încrederea în mine: îmi ascultă sfaturile şi mă lasă să mă ocup de ei aşa cum cred eu de cuviinţă.'' Acest joc psihologic este atât de bine ilustrat în Analiza tranzacţională prin „triunghiul dramatic'' (sau triunghiul lui Karpman) în cadrul căruia fiecare punct determină un rol, ştiind că „jucătorul'' se deplasează succesiv pe fiecare dintre puncte: Salvatorul (a cărui „misiune în viaţă'' este aceea de a-i ajuta pe alţii, adică de a căuta o Victimă), Victima (care se consideră neputincioasă şi incapabilă să se îngrijească de ea însăşi, de a avea control asupra pro¬priei vieţi şi care caută un Salvator) şi Persecutorul (foarte directiv şi care îi dirijează pe ceilalţi într-o manieră autoritară, făcând din aceştia Victime).